Daruieste-ti iertare

Scris de andreea in CALATORIA ALTAR-DIVORT, ETERNA IUBITA 04 Sep, 2010 | 6 raspunsuri

Stau si ma tot gandesc, uitandu-ma la cei din jurul meu si la mine in mod special, cati oameni au intr-adevar maturitatea necesara pentru a recunoaste ceea ce simt si ceea ce doresc. Cati? Mult mai putini decat am dori sau am crede noi.

Am stat si mi-am privit prietenii incercand sa-i responsabilizeze pe altii cu propriile mizerii, m-am privit pe mine facand asta si am ajuns la concluzia ca totul incepe de la mine.

De ce ma deranja atat de tare cand vedeam la altii acest comportament? Pentru ca il practicam! Si il practicam la scara larga. Incercam sa-i responsabilizez pe altii cu greselile mele, cu deciziile mele, cu mizeriile mele, dintr-o infantilitate ce inca-si mai scoate coltii la orice varsta. Acea copilarie de care ne bucuram pana la batranete poate veni si cu parti negative.

De curand am avut sansa sa-mi asum responsabilitatea pentru deciziile mele chiar daca mi-a fost aproape imposibil sa o fac si am incercat din rasputeri sa-l responsabilizez pe cel de langa mine cu asta. Cum? Barbatul in care eu credeam la nivel declarativ, ale carui cuvinte contau in existenta mea (si prietenii mei ar putea confirma faptul ca eu nu cred in prea multe si nu prea multe cuvinte conteaza pentru mine) a ales, deliberat sau nu, sa tradeze toata aceasta investitie a mea in valoarea de adevar a afirmatiilor lui. Da! Mai rau decat atat, sunt lucruri pe care nu-si mai aduce aminte ca le-a spus. Cum pot acuza de minciuna un om care nu-si mai aduce aminte de ceea ce a spus??? Deci eu mi-am cladit universul pe cuvinte a caror timp de uitare a fost echivalent cu cel de rostire? Se pare ca da…

Cum? Am primit anumite informatii pe care eu le-am mazgalit cu valoare de adevar, si spun “mazgalit” pentru ca inca sunt frustrata de buna mea credinta si de increderea acordata unui om pe care nu am asteptat sa-l cunosc si sa-l clasific inainte de a-i acorda atatea credite.

Prinsa intr-o relatie ce se misca cu o viteza alarmanta, m-am trezit si eu scuturata la nivel emotional cu aceasi viteza. M-am simtit in siguranta langa un om care se asemana in proportie de 80%, ca si stil de gandire, cu mine. Sinapsele noastre functionau impreuna pana cand, se pare ca sinapsele lui erau cameleon si puteau functiona la fel de bine si impreun a cu ale alteia, asta rapindu-mi mie valoarea de special pe care cred ca mi-o dadusem singura, sau daca mi-o daduse el, probabil ca ii trasesem cu forta afara din laringe aceasta afirmatie. Luand in considerare realitatea, adica existenta unei alte femei, am continuat in naivitatea mea, adica am lasat emotionalul sa conduca, nu am luat in considerare dovezile reale si palpabile, si am mizat in continuare totul pe acel univers creat de el, de noi, de cuvintele lui lipsite de substanta si dorinta mea exagerata de a ma arunca intr-o relatie emotionala, caci nu mai fusesem de ani de zile intr-una.

M-am trezit, intr-un timp relativ scurt, la viata reala, la palpabil, la existential, la materie, lasand efemerul deoparte si m-am oprit din a ma minti singura dar,si acum am ajuns exact la ideea de start a acestui articol: invinovateste-l pe celalalt! Imi era rusine mie ca sunt o limitata si nu pot depasi un asemenea moment. Adica, daca esti indragostit trebuie sa fii mai tolerant. Imi era greu sa imi asum ca am si eu limitele mele de suportabilitate si defapt eu trebuie sa-mi inteleg in totalitate pacientii, ci nu iubitul infidel care imi vinde poante proaste drept scuza. Imi era greu si mie sa accept ca eu nu pot depasi, in pofida indragostelii mele, momentul infidelitatii. Defapt, asta era! Nu puteam tolera asta. Era prea mult pentru mine. Eram prea lezata de fapta in sine, de tot contextul si detaliile acestei actiuni ale lui. Da! Nu puteam trece peste, sau, o puteam face dar creand o tensiune continua intre noi si facand viata in doi insuportabila. Omul nu mai merita bunavointa din partea mea pentru ca o batjocorise o data si nu mai aveam increderea sa-l cadorisesc din nou cu ea. Am incercat sa-l invinovatesc pe el: “Nu faci destule pentru noi, nu faci destule pentru a ma face sa ma intorc la tine, nu-mi oferi nici o garantie, nu procedezi cum trebuie…” si o gramada de astfel de invinuiri. Mi-a fost teama sa spun ca nu mai e important ce simt, fapta lui anuleaza tot. Nu mai pot avea incredere in el si nu mai pot construi nimic pentru ca o sa-i pun mereu la indoiala cuvintele si nu o sa ma mai bazez pe afirmatiile lui, a caror valoare de adevar va avea aceeasi probabilitate ca si cea de minciuna. Mi-era teama sa spun toate astea pentru ca mi se parea banal ce simt si nu doream sa par banala.

Da! Nu mai puteam trece peste. Nu puteam ierta. Sau mai degraba nu doream sa iert. Nu! Nu doream sa iert! La nivel rational ma despartisem deja de el si singura lupta o mai duceam la nivel emotional. Acolo imi era greu sa ma despart de el pentru ca inca mai insemna ceva. Inca ma intalneam cu tot amalgamul de tahicardii, hiperventilatii, racirea extremitatilor, doar la simpla proiectare pe retina a chipului sau. Da, le aveam pe toate, doar ca eu sunt mai mult o persoana rationala si asta primeaza la mine. Daca Andreea rationala considera ca despartirea e solutia mai putin dureroasa, asta e decizia finala, indiferent de sentimentele Andreei emotionala.

Se poate ca unii dintre voi sa ma judece si sa considere nedreapta aceasta renuntare la iubire pentru o simpla greseala, doar ca ideile pe care eu imi bazez existenta, functionalitatea si pastrarea sanatatii mentale, asa ma indruma.

E foarte important sa realizezi cu ce poti si cu ce nu poti trai din greselile partenerului. E adevarat ca nu exista perfectiune, doar ca exista greseli pe care propriul tau sistem intern de operare le poate tolera si cu care poate merge mai departe, si greseli cu care nu poti supravietui. Aceasta delimitare e esentiala in momentul in care te hoatarasti sa-ti ierti partenerul care a gafat-o.

Idea articolului era asumarea responsabilitatii pentru propriile decizii si iertarea. Probabil nu stiti ce legatura are iertarea cu ceea ce am descris pana acum. Simplu. Si eu am iertat, dar m-am iertat pe mine ca mi-am retezat sansa de a reface ceva distrus si am pornit pe calea necunoscuta a cautarii unui nou univers. N-a fost o decizie usoara, dar e a mea si mi-o asum in totalitate si chiar daca am gresit, fapt pe care oricum nu o sa-l stiu niciodata, m-am iertat de la inceput.

Sunt propria mea stapana si nu ma conduc programarile sociale care ma invata ca eu, ca si femeie trebuie sa iert scaparile barbatului. Am propriile mele reguli si, tinand cont de faptul ca aici vorbim despe propria mea viata, as vrea sa ma ghidez dupa ele.

Cineva ti-a influentat viata? Ca sa fii stapana vietii tale trebuie sa-ti iei viata inapoi! Ia ceea ce ti se intampla ca pe o perioada prin care treci, si nu ca pe ceva ce te influenteaza pe veci. Tu ai propria structura de baza si acolo doar tu poti face restructurari. Nu permite altora sa unelteasca in interiorul tau. Tu te ocupi de propriul design interior.

Te invit sa mi te alaturi…

Andreea Velescu